Vineri, de la ora 20.30, în Amfiteatrul în aer liber al Palatului Naţional al Copiilor publicul bucureştean este invitat la spectacolul Femeia, eterna poveste, o poveste interbelică în regia lui Attila Vizauer, pe un scenariu de Ema Stere, scenografia Anca Albani, coregrafia Ioana Macarie, o producţie a Teatrului „Stela Popescu” din Bucureşti.
În distribuţie se găsesc actorii Crina Matei, Ana Maria Ivan, Cristian Neacşu, Sorin Aurel Sandu, Viorel Păunescu şi Daniel Filipescu, instrumentişti Gabriel Stănescu – vioară, Ionuţ Preda – acordeon, Alexandru Burcă/Raul Kusak – pian, Raul Kusak aranjament muzical. Dansează Silvia Mauriţiu, Cristina Marin Neagu, Denisa Ispir, Alexandra Dogaru, Andrei Dogaru, Cosmin Vasile.
Acţiunea se petrece pe terasa localului bucureştean „Leul şi cârnatul”, într-o seară de vară, prin 1937 sau 1938. Protagoniştii sunt Maria (Ana Maria Ivan), proaspăt angajată la bucătărie şi chelnerul Pavel (Cristian Neacşu). Povestea evoluează în jurul celor care se află în local, printre care Maria recunoaşte un bărbat de la o masă, cel care urma să se căsătorească cu stăpâna ei, Tita Cristescu, ucisă în ziua de Crăciun a anului 1935. Bărbatul este acum însoţit de o tânără şi, pentru ea, plăteşte o dedicaţie care deschide programul muzical al serii. Povestea alternează cu momente muzicale celebre ale vremii, pe care le veţi recunoaşte cu siguranţă, în interpretarea Crinei Matei şi a lui Daniel Filipescu, precum Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară, Femeia, eterna poveste, Ce faci astă seară tu şi nu numai. La acea vreme, moartea Titei Cristescu fusese un scandal imens în presă, cu atât mai mult cu cât personajele implicate erau oameni importanţi. Tita Cristescu era fiica lui Gheorghe Cristescu, zis „Plăpumarul”, unul dintre fondatorii şi primul secretar al Partidului Comunist Român, iar cel despre care se credea că a omorât-o era celebrul inginer Liviu Ciulei.
O seară de desfătări muzicale şi dueluri spirituale se transformă încet în seara plină de suspansul dezlegării unei intrigi poliţiste, spre a sfârşi într-o farsă ce lasă totuşi o umbră de îndoială. La final, spectatorul va rămâne cu curiozitatea de a răsfoi istoriile Bucureştiului, de a regăsi imaginile sale în nuanţe de sepia şi oamenii săi cu poveştile lor pasionale.
