Clădirea Cercului Militar Național, unul dintre reperele arhitecturale ale Bucureștiului, a fost ridicată pe un teren mlăștinos, ocupat în trecut de Mănăstirea Sărindar. Piatra de temelie a fost pusă în 1911, iar construcția a fost proiectată de arhitectul Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu inginerii Anghel Saligny și Elie Radu.
Lucrările au fost întrerupte și afectate în timpul Primului Război Mondial, când clădirea a fost rechiziționată de trupele de ocupație și folosită temporar ca închisoare și post de pază. Palatul a fost inaugurat oficial în februarie 1923, în prezența Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria.
Terenul instabil a impus soluții speciale de fundare. Pentru susținerea construcției au fost utilizați sute de piloni de stejar, introduși adânc în sol. În fața clădirii a fost amenajată și o fântână monumentală, integrată în sistemul de drenare și echilibrare a pânzei freatice.
Interiorul palatului cuprinde mai multe săli decorate în stiluri arhitecturale diferite, printre care Sala de Marmură, Sala Maură, Sala Bizantină și Sala Gotică. De-a lungul perioadei interbelice, terasa exterioară a fost un loc de întâlnire pentru ofițeri, diplomați și reprezentanți ai vieții culturale bucureștene.
Structura din beton armat, proiectată de inginerii vremii, a contribuit la rezistența clădirii în fața cutremurelor majore din 1940 și 1977.
