Tema „aurului românesc” apare în spațiul informațional al Federației Ruse cu o persistență invidioasă. Trebuie să spunem că apare nu din proprie inițiativă: de fiecare dată, discuția este inițiată de partea română, care încearcă de 107 ani să recupereze rezerva de aur a Băncii Naționale a României mai întâi de la URSS, apoi de la succesorul său, Federația Rusă. Împreună cu o lungă listă de valori culturale și istorice, rezerva de aur a fost transferată în decembrie 1916 în custodia aliatului din Antanta – Imperiul Rus, scrie Novaia Gazeta, citată de G4Media.ro.
- Redăm mai jos articolul semnat de Serghei Golubitchi, cu precizarea că el reflecta în bună măsură perspectiva rusească asupra chestiunii Tezaurului românesc:
”O nouă undă de batjocură și ridiculizare a „nesfârșitei insistențe a românilor obraznici și nerecunoscători” (aceasta nu este o citare directă, dar redă bine tonul) a apărut în spațiul rusesc în decembrie 2023, după ce Banca Națională a României a organizat, pe 20 noiembrie, un simpozion intitulat „Comorile românești evacuate la Moscova – datorie debitoare care durează de peste un secol”. La eveniment au fost prezentate două studii științifice publicate în limba engleză: „Comoara Băncii Naționale a României luată la Moscova și niciodată returnată” de Cristian Păunescu și „Destinul Tezaurului României – Argumente din Arhivele Ruse” de Ilie Schipor.
Traducerea cazului românesc în limba engleză indica în mod clar dorința de a muta discuția despre restituire de la negocierile tradiționale bilaterale la nivel internațional.
Și a început! O nouă rundă de discuții pe platformele de limbă rusă, dacă ignorăm insultele tradiționale, ridiculizările și batjocurile în spiritul șovinismului mare-rusesc (cum să nu folosim terminologia bunicului Lenin), se rezumă la poziția neschimbată din ultimii 60 de ani (de la negocierile dintre Brejnev și Ceaușescu în 1965):
– nu au existat inițial 93 de tone de aur, ci au fost 64, pe care le-am returnat demult;
– dacă ceva nu a fost returnat, a fost luat în considerare ca despăgubiri pentru daunele cauzate de armata română pe teritoriul URSS în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;
– de fapt, nu Rusia datorează României, ci România rămâne dator Rusiei pentru tot binele făcut în timpul existenței Pactului de la Varșovia.
Punctul culminant al reacției ruse a fost un film cu o coloană sonoră alarmantă în format pseudo-documentaristic (când propaganda ideologică textuală este însoțită de imagini fără sens din cronica istorică, fără nicio legătură cu subiectul discuției). Filmul a fost realizat de studioul lui Serghei Medvedev pe canalul „Zvezda”. Acesta adună toate argumentele cheie ale părții ruse, așa că îi recomand cu insistență cititorilor interesați de căutarea adevărului să se familiarizeze cu el.
Din păcate, singurul text în spațiul informațional de limbă rusă care se apropie într-un fel de viziunea românească asupra evenimentelor istorice a fost scris în 2012 de umilul vostru servitor, așa că sunt nevoit să mă auto-citez.
Presupun că nu este greu de ghicit că, dacă în decursul a 107 ani nu s-au înregistrat progrese semnificative în rezolvarea problemei „aurului românesc”, părțile nu au puncte de contact. Cu alte cuvinte, părțile vorbesc în limbi diferite și apelează la sisteme de valori incompatibile. Îndrăznesc să presupun că, dacă această situație va continua, nimic nu se va schimba niciodată. Dar ne-am dori să se schimbe.
Partea română nu vede logica în poziția Federației Ruse, iar în lexicul Federației Ruse nu există în principiu cuvinte pentru a transmite argumentația românească (de fapt, universală). Cu toate acestea, sunt convins că există șansa de a ajunge la o înțelegere reciprocă, deoarece dislexia etică (este vorba despre asta) în starea actuală a limbii ruse este un fenomen temporar. Este suficient să ne amintim că înainte de Revoluția din 1917 nu au existat probleme: nu întâmplător, Imperiul Rus însuși a oferit României servicii de depozitare temporară a bunurilor naționale.
Deoarece ambele părți vorbeau într-o limbă înțeleasă de ambele părți, România a fost de acord, deși inițial planifica să transfere comorile Băncii Naționale a României în Marea Britanie.
Pe de altă parte, limbajul dislexiei etice, pe care Federația Rusă îl folosește astăzi, nu este – surpriză! – o privilegiu exclusiv al acestei țări.
Sunt profund convins că limbajul Federației Ruse – numit Realpolitik – este astăzi universal și răspândit pretutindeni: în Uniunea Europeană, în Statele Unite și în China, printre altele.
Odată ce partea română își va da seama și de această realitate, va avea șansa de a rezolva problema conflictului secolar. Cu atât mai mult cu cât Banca Națională a României, subconștient, a făcut deja un pas în această direcție, înlocuind imperativul etic în problema „aurului românesc” cu o simplă datorie debitoare, menționată în numele simpozionului din noiembrie al BNR.
Deoarece acum 11 ani am scris un articol despre „aurul românesc”, în întregime bazat pe logica imperativului etic, vom începe de acolo. Această logică poate fi ușor înțeleasă la nivelul percepției umane, imanentă naturii umane. Nu contează dacă sentimentul intern al justiției este divin prin natură (perspectiva creștinismului și a lui Immanuel Kant) sau dobândit prin evoluție. Cel mai important este că orice individ mental normal poate citi cu ușurință acest imperativ în orice eveniment.
Din perspectiva imperativului etic, problema „aurului românesc” este rezolvată cu succes. Atunci când România a încredințat Rusiei averea sa națională în scopuri temporare, s-a bazat pe încrederea în Rusia. După ce puterea în Rusia a fost preluată de bandiți și teroriști, această încredere a fost călcată în picioare. Mai întâi, Trotsky a declarat că aurul, bijuteriile, manuscrisele și tablourile vor fi returnate doar în mâinile „poporului român”, nu burgheziei. Apoi, Lenin a ordonat topirea aurului pentru a distruge sigiliul Băncii Naționale a României. Stalin a ordonat amestecarea lingourilor cu aurul confiscat de la Gohran. Apoi, România a fost ocupată de Armata Roșie, iar țara, împreună cu celelalte țări nefericite din Europa de Est, a pierdut aproape jumătate de secol de independență politică și economică. În acest moment, România a fost înșelată în conformitate cu regulile haosului de tip mafiot (quintesența parodiei bolșevice asupra eticii): „Nu noi îți suntem datori, ci tu ne ești dator. Și în general – filtrează piața, altfel ajungi pe lista neagră”.
Din perspectiva imperativului etic, tot ceea ce a fost luat de Rusia în scopuri temporare trebuie returnat fără condiții sau rezerve. Și abia apoi pot fi formulate pretenții pentru daunele cauzate de armata română în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
În acest caz, nu contează deloc care va fi rezultatul: dacă va fi un schimb de bunuri sau dacă România va rămâne în datorie. Ceea ce contează este că înșelăciunea celor care au încredere este cel mai grav păcat în sistemul de valori creștine (ne amintim de lacul înghețat Cocytus în ultimul cerc al iadului lui Dante Alighieri, unde demonii roadeau capetele ticăloșilor care i-au înșelat pe cei care au avut încredere în ei).
Orice altă secvență de acțiuni (mai întâi negociem, apoi facem bilanțul) este numită „gop-stop”. Sau, mai bine zis, Realpolitik!
De ce reușim cu atât de ușurință să trecem de la cel mai grav păcat creștin la inventarea lui Machiavelli, Bismarck, de Gaulle, Brzezinski și Kissinger? Pentru că în ultimii o sută de ani, „realpolitik-ul” a fost singura logică după care s-au ghidat toate entitățile statale de pe planetă. Pentru că în Tratatul de la Versailles, în predarea Cehoslovaciei de către aliați, în ocuparea Basarabiei și a țărilor baltice de către Uniunea Sovietică, în nesfârșita serie de războaie pe care URSS și SUA le-au dus în mod constant după cel de-al Doilea Război Mondial, nu a existat nimic în afara realpolitik-ului.
Toată acea lipsă de respect pentru lege pe care o observăm, începând cu 11 septembrie 2001 – de la Legea Patrioților din SUA, care a distrus fundația constituțională a drepturilor civile, până la agresiunea Rusiei în Ucraina, care a distrus în mod definitiv fațada unui status quo internațional de mult putrezit – toate acestea sunt tot realpolitik, în care imperativul etic este inactiv.
Deoarece publicul român preferă să se țină strâns de imperativul etic și să ignore complet termenul „realpolitik”, cu care suntem cu toții în lume, nevoiți să ne confruntăm cu dezgust și greață, voi oferi un exemplu recent special pentru ei.
România a încredințat Rusiei averea sa națională, iar aceasta a efectuat o compensație reciprocă pentru „aurul românesc” cu o contribuție pentru daunele cauzate în timpul ocupației din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Rusia a încălcat imperativul etic? Fără îndoială.
Federația Rusă a încredințat Uniunii Europene și Statelor Unite păstrarea propriilor active, iar apoi a atacat fără milă Ucraina, cauzând daune uriașe infrastructurii acesteia (nu mai menționez nici măcar catastrofa umanitară). Cum au acționat Uniunea Europeană și Statele Unite? Mai întâi, au blocat activele Băncii Centrale a Federației Ruse, iar acum, în fața noastră, inventează o bază juridică pentru a expropria aceste active și a le transfera Ucrainei pentru compensarea daunelor chiar înainte de încheierea conflictului armat.
Și cum pot fi privite lucrurile din punct de vedere etic? Nu vă amintește nimic? De fapt, nu trebuie să ne amintim de nimic: în fața noastră avem exact aceeași încălcare a eticii din perspectiva Realpolitik-ului, pe care o observăm în poziția Rusiei cu privire la „aurul românesc”. De fapt, nu există o secvență de acțiuni în cadrul imperativului etic. Dacă cineva ți-a acordat încredere, ești obligat să-ți îndeplinești obligațiile și să returnezi încrederea acordată. Și abia apoi să faci calcule și să formulezi pretenții reciproce.
Prin urmare, cu cât toate părțile învață să separe cele două discursuri în evaluarea evenimentelor, cu atât mai puține excese vor avea loc în viitor.
Există vreo șansă practică pentru România de a primi o compensație, într-o măsură sau alta, pentru încrederea excesivă arătată acum 107 ani? Primul pas pentru a obține un răspuns este separarea discursurilor.
În cadrul Realpolitik-ului, șansa există, fără îndoială. Dacă Rusia va suferi înfrângere în războiul din Ucraina, economia sa se va prăbuși sau va avea loc o schimbare radicală de putere, atunci demersul Băncii Naționale a României de internaționalizare a problemei „aurului românesc” poate fi la fel de eficient ca și decizia de a se alătura Antantei în 1916. Tratatul de la Trianon a oferit României Transilvania. Un potențial acord privind contribuțiile inevitabile ale Rusiei către Ucraina poate include în mod neașteptat și o compensație pentru bunurile naționale românești transferate în trecut.
României trebuie să își dea seama că rezolvarea problemei „aurului românesc” în acest scenariu se desfășoară exclusiv în cadrul discursului Realpolitik.
și doar în cazul în care Rusia va fi învinsă sau va avea loc o schimbare radicală de putere în această țară. Realpolitik, totuși, este o doamnă capricioasă. Dacă înainte de a suferi înfrângerea, Rusia va încheia un acord cu Statele Unite (așa cum s-au rezolvat întotdeauna conflictele dintre aceste monștri nucleari în trecut), atunci nu va exista nicio compensație în povestea „aurului românesc”.
Este semnificativ faptul că Ucraina, cu o probabilitate foarte mare, va căuta o anumită contribuție în cadrul unui pact american-rus, în timp ce România cu siguranță nu va primi nimic. De ce? Pentru că totul se reduce la aceeași vechitură – Realpolitik.
Paradoxal, dar în cadrul discursului alternativ – imperativul etic – șansele României de a-și vindeca rana națională teoretic sunt păstrate. În prezent, rezultatul războiului este neclar ca niciodată, dar comportamentul elitei ruse în cazul unei schimbări radicale a puterii (nu ne referim la înlăturarea lui Putin, ci la detronarea ideologiei putinismului în sine) este destul de previzibil. Dacă Rusia se adaptează pentru prima dată în peste un secol la etica creștină, pe care Imperiul Rus a urmat-o atunci când a primit în custodie comorile românești, atunci returnarea necondiționată este destul de probabilă.
În acest caz, totuși, România trebuie să-și amintească că după returnare, problema contribuțiilor din cel de-al Doilea Război Mondial va fi ridicată din nou, iar rezultatul final poate fi destul de neplăcut din punct de vedere strict material.
Cu toate acestea, trebuie să închei această replică cu o notă negativă. Problema este că trăim într-o lume globalizată și orice schimbare radicală în paradigma comportamentală a unei țări nu poate exista în afara contextului general.
Să presupunem că la putere în Rusia vin (de nicăieri) idealisti înalte moral, care adaptează imperativul categoric ca politică oficială pentru construirea relațiilor internaționale. Cât credeți că va rezista această țară înconjurată de alte state care își construiesc relațiile în mod necondiționat pe baza Realpolitik-ului?
Este o întrebare retorică. Așadar, în practică, România nu va avea nicio șansă să rezolve problema „aurului românesc” cu o țară orientată etic până când Uniunea Europeană, Statele Unite și China nu renunță la Realpolitik la fel ca și Rusia. Când se va întâmpla asta? Mă tem că niciodată. Pentru că problema nu este Rusia sau orice altă țară, ci Statul ca instituție. Atâta timp cât această instituție există pe planetă, nu putem aștepta nimic altceva decât Realpolitik în relațiile internaționale.
Prin urmare, României îi rămâne doar primul scenariu. Mai ales că până acum, lucrurile merg destul de bine conform acelui scenariu.
Adaptându-l pe Shakespeare la realitatea timpurilor noi: „Toată lumea este o scenă tragică”.
