Sursele de lumină artificială s-au dezvoltat din punct de vedere istoric în sincron cu dezvoltarea societăţii. Evident, cea mai importantă „descoperire” fiind focul, care la etapa iniţială se utiliza doar pentru încălzire şi prepararea hranei.
Cazul cel mai vechi de iluminat public este cel din Efes, unde, din secolul al II-lea d. Hr., drumul care lega oraşul de portul situat la trei kilometri beneficia de iluminat nocturn pe cheltuiala municipalităţii. Erau de fapt lumânări puse în felinare şi aşezate în nişe special create, la intervale regulate. Inscripţiile atestă că acest sistem era încă funcţional în secolul al V-lea şi furnizează chiar şi câteva detalii: 50 de lumânări (kandèlai) iluminau de o parte şi de alta a străzii care ducea la port, în timp ce alte 18 iluminau strada comercială.
La Edessa, în secolul al V-lea, prefectul oraşului a dispus cumpărarea anuală a 6000 de măsuri de ulei (aproximativ 160.000 de litri) destinate alimentării a 5 mii de lămpi publice, suficiente pentru iluminarea străzilor principale pe o suprafaţă de aproape un km². O lampă consuma anual 26 litri de ulei.
Abundenţa şi banalizarea iluminatului artificial au antrenat schimbări comportamentale foarte importante, uneori radicale, iniţial în marile centre urbane, apoi, progresiv, în mediile rurale. Printre diferitele funcţii ale iluminatului se regă- seşte, desigur, iluminarea locurilor deschise şi publice (străzi, pieţe etc.).
sursa: Compania Municipala Iluminat Public Bucuresti
