- ”Plângăciosul, neputinciosul! Când primarul general se urcă în autobuz să se plângă. Există un moment precis în viața unui administrator când îți dai seama că lucrurile nu mai sunt sub control. Nu apare brusc. Nu explodează. Se strecoară lent, aproape banal, sub forma unui gest mic, aparent nevinovat. De pildă, te urci într-un autobuz.
Asta a făcut Ciprian Ciucu. S-a urcat în STB. Nu să vadă. Nu să înțeleagă. Nu să decidă. Ci să se filmeze. Să vorbească. Să explice. Să se plângă. Nu a văzut mizeria. Nici aglomerația. Nu știm dacă a plătit biletul, dar știm sigur că a plătit cu moneda preferată a acestui început de mandat: smiorcăiala administrativă. Treisprezece minute. Câteva stații. Un discurs construit cu grijă pentru bula lui, aceea care l-a votat, îl votează și l-ar vota din nou.
- Bravo lor. Consecvența e o virtute, chiar și atunci când realitatea scârțâie. Mesajul a fost simplu, repetat, apăsat: eu sunt un bun administrator. Foarte bun. Cel mai bun. Problema e că, de când a ajuns șef peste oraș, pare că administrația s-a transformat într-o lungă lamentație. Se plânge. Amenință voalat. Ridică din umeri instituțional. Își exprimă constant neputința, dar o face cu ton grav, ca și cum ne-ar face o favoare. Între timp, orașul merge mai departe. Poliția Locală stă parcată liniștită pe banii primăriei, ocupând locurile pentru care Primăria ar putea să încaseze!
Autoritatea primarului e teoretică. Respectul pentru el, lipsește. Dacă nici propriii subordonați nu te iau în serios, domnule primar general, poate că problema nu mai e la „greaua moștenire”, ci la prezent. În autobuz, primarul s-a adresat angajaților STB. Le-a spus că nu e adevărat ce se spune despre el. Că nu taie. Că nu vrea să facă rău. Că sunt minciuni. L-am ascultat. L-am crezut pe cuvânt. Pe același cuvânt pe care l-a dat și când a depus jurământul. Doar că, între timp, administrația pe care o conduce a devenit una dintre cele mai opace din ultimii ani. Fricoasă de întrebări. Speriată de legea transparenței. Refugiată într-o comunicare sterilă.
- Apoi începe adevărata piesă. STB-ul este în colaps. Datorii uriașe. Dezastru financiar. Și, pentru ca dramatismul să fie complet, apare comparația cu Brașovul. Bugete puse unul lângă altul, ca și cum ai compara un oraș de 240.000 de locuitori cu un sistem care transportă zilnic un milion de oameni. Comparăm fructe de pădure cu mere. Dar sună bine.
- Pentru că aici apare ruptura. Un primar general nu e ales să explice de ce nu se poate. Nu e ales să descopere public, într-un autobuz, că nu știe pe ce se duc banii. Dacă el nu știe, cine ar trebui să știe? De asta e primar. Nu să ne povestească, cu aer grav, că nu-l lasă sistemul.
- Asta nu e teorie. E matematică elementară. Dar matematica nu dă bine în storytelling. Nu produce empatie. Nu aduce like-uri.
- Restul e zgomot. Iar zgomotul, oricât de bine e filmat, nu ține loc de administrație”, spune Piedone.
